Se discută intens în ultima vreme de necesitatea unui reset în politica românească („revoluția CTRL+ALT+DEL”, cum frumos ar fi denumit-o americanii).

Ceea ce s-a întâmplat e remarcabil și într-un fel nemaiîntâlnit (după cunoștințele mele) în istoria politică recentă: o revoluție pașnică, într-o țară nominal democratică, dar în care Strada a respins clasa politică în ansamblul său și cere în mod imperativ un nou set de lideri.

Se strigă pe diferite voci nevoia de oameni politici noi, de o reîmprospătare a leadershipului românesc; dar în același timp plutește o anxietate cum că asta nu se va întâmpla, că momentul va fi ratat. Plec de la premisa ca o reîmprospătare e într-adevăr necesară. Voi încerca să fac un inventar al blocajelor existente, și să schițez, în măsura posibilităților mele, nu atât soluții cât mai ales idei legate de procesul de  reformă politică.

Cred ca dificultățile pot fi structurate în trei categorii:

1. Blocaje structurale

Piața politică românească e o piață oligopolistă, cu doua partide mari (PSD și PNL) plus câteva partide mai mici care joacă rolul de „balama” (ALDE, UNPR), iar regulile sistemului sunt făcute în așa fel încât să facă aproape imposibilă intrarea unui nou jucător pe piață.

Alte blocaje țin de pragurile de acces. Pentru intrarea în Parlament e nevoie de 5 procente.

În plus, sistemul e conceput ca să elimine cu desăvârșire independenții. Un candidat independent la un consiliu local are același prag de intrare ca un partid

În fine, reguli recente, în special alegerea primarilor din primul tur, au ca unic scop să elimine complet orice competiție la adresa partidelor monopoliste.

2. Blocaje ce țin de mentalul colectiv

Lăsând la o parte blocajele structurale de mai sus, o a doua întrebare des vehiculata e: totuși, de ce nu apar lideri noi, competenți și nepătați, măcar într-o poziție contestatară – dacă accesul este blocat? Unde sunt liderii Pieței, de exemplu? Sau de ce oameni competenți și onești (vestiții „tehnocrați”) nu apar decât rar, în momente de criză politica, iar odată ce criza dispare, se refugiază într-o zonă a competenței tehnice și lasă din nou locul vechilor politicieni, abandonând lupta politică. De ce?

Răspunsul, după părerea mea, are doua părți:

Prima parte ține de imaginea pe care mentalul colectiv românesc o are despre actul de reprezentare politică.

Fără îndoială că onestitatea și competența sunt ingrediente de dorit pentru orice aspirant la a intra în politică. Dar dincolo de asta, există un al treilea ingredient: dorința de a reprezenta, și știința de a dialoga cu cei pe care-i reprezinți. La noi, ideea de „a face politică”, de „a intra în politică” are o conotație profund negativa. Este imaginea activistului PCR, corupt, tupeist și priceput la toate și la nimic. Este apoi imaginea băgăciosului cu portavoce din 1990. Este, în fine, imaginea a nenumărați ticăloși și impostori care s-au ridicat prin diferite metode în toate funcțiile politice.

Al doilea blocaj de mentalitate: atâta timp cât actul de reprezentare în sine e văzut cu suspiciune, procesul de selecție a celor competenți să reprezinte e făcut netransparent.

Sigur, avem alegeri libere periodice. Și, în teorie, o alternativă de reformare a clasei politice ar putea fi promovarea unor candidați merituoși pe structura actualelor partide.

Dar cum anume ajung oamenii pe listele de partid în România?  Partidele românești au o abordare feudală, de la vârf spre bază, a selecției candidaților.

E oarecum dificil chiar și să explorăm aceste criterii pentru o critică informată, dar anecdotic se știe că selecția e fie „tribală” (vezi nenumărații nași, fini, gineri și socri în politica românească), fie tranzacțională (locuri eligibile sunt cumpărate într-o tranzacție care presupune bani de campanie pentru partid).

Ca să avem o clasă politică responsabilă e nevoie să depășim etapa numirilor de sus în jos și să sprijinim apariția leadershipului în mod natural, de jos în sus, la toate nivelele. Cel puțin asta încercăm noi în PNȚCD Caraș-Severin. 

 3. Timpul

Chiar presupunând că de mâine o parte din blocajele structurale și de mentalitate s-ar reduce sau ar dispărea, rămâne problema orizontului de timp până la următoarele alegeri.

Dacă am avea un alegător onest interesat de proces, care ar vrea să se informeze de oferta politică și să dea un „credit de încredere” unei figuri noi, rămâne întrebarea unde și cum poate face acest lucru? În plus, acest alegător ipotetic trebuie să facă asta pentru fiecare funcție pentru care va vota : consilier local, primar, consiliul județean, deputat, senator.  Cum ar putea acel alegător să ajungă la informație rapid și structurat?

Din perspectiva cealaltă, cum poate un om onest, priceput și cu dorința de reprezentare să-și facă opiniile cunoscute unei plaje suficient de largi de cetățeni pentru a fi ales? Și, să nu neglijăm, să strângă în mod cinstit și onest fondurile necesare unui asemenea demers?

Deci e situația fără speranță?

Există azi în societatea româneasca un nucleu de oameni care ar putea să facă politică altfel. Cu responsabilitate, transparent, dincolo de interese meschine de grup.  Sunt oameni care de ani de zile urmăresc fiecare mizerie și șmecherie a clasei politice actuale, care înțeleg manipulările și trucurile, care au idee despre cum ar trebui sa arate un sistem corect și meritocratic.

În plus, acești oameni au mai multa încredere unii în alții și unii s-au mai vindecat de virusul suspiciunii sădit în societate de Securitatea lui Ceaușescu.  Cu siguranță, oamenii de care vorbesc vor avea creativitatea și perseverența de a face o breșă în acest sistem.

Marcel BOLOVEDEA