Luna ianuarie este declarată ce mai deprimantă lună din an! Pentru cei care preferă să vadă partea plină a paharului, luna ianuarie este luna în care se stabilesc obiective noi. Pentru cei mai puțin optimiști, însă, ianuarie este cea mai tristă lună a anului! Și cum poți fi optimist dacă ai burta goală, ești bătrân, bolnav și singur sau nu ai asigurată hrana zilnică pentru gurile copilașilor! Toate aceste suflete trăiesc cel mai acut această perioadă cenușie de început de an și mai mult ca oricând au nevoie de ajutor!

Anita Radics, președinta tinerilor din ATOR Banatul de Munte, cei care de vreo 10 luni încoace au hrănit, vizitat, încurajat, sprijinit sute de cazuri aflate la limita supraviețuirii, ne îndeamnă să împingem granițele nevoii de a dărui, de a fi mai buni, dincolo de perioadele devenite clasice pentru astfel de acțiuni.

„Analizam zilele acestea, alături de colegii mei, faptul că există o modă și o îngrămădire a organizării campaniilor umanitare de către toate asociațiile și instituțiile în preajma sărbătorilor pascale sau de Crăciun. Și asta e foarte bine, pe de-o parte, pentru că oferim bucurii de sărbători! Însă, pe de altă parte – știm noi, oare..? – oamenii mănâncă și au nevoi și în restul anului și au întrebări și în ianuarie sau în mai.

Știți, luna ianuarie este destul de populară ca fiind cea mai deprimantă lună din an, cu rata cea mai mare a sinuciderilor, în mod special în rândul persoanelor singure și/sau neajutorate.

Ne îngrămădim toți în preajma sărbătorilor la ușile sărace cu pachete pline și uităm cu desăvârșire că oamenilor le revin nevoile și după ce noi am plecat de lângă ei, iar cozonacul s-a terminat. De ce, oare, vrem doar de sărbători „să dăruim, să fim mai buni”? Chiar se simte mai intens magia, dacă dăruim doar atunci și, peste an, în restul lunilor care zboară, cu acei oameni se poate întâmpla orice, fără ca noi să știm, pentru că încă nu a venit Crăciunul, perioada în care DOAR ATUNCI trebuie să ne gândim și la ceilalți?

Mă gândesc, atunci, de ce, oare, nu am putea să facem o modă, în schimb, din organizarea campaniilor umanitare de donare de alimente, daruri și îmbrăcăminte și în perioada de după aceste mari sărbători, în ianuarie, februarie, mai sau iunie, când, după ce noi, asociațiile sau instituțiile, ne-am făcut treaba și pozele, uităm cu desăvârșire de cei cărora le-am promis prezența și ajutorul nostru oricând au nevoie…pentru că sună bine și de impact, nu?

Poate că e o temă interesantă de gândit, pentru toți cei care dorim să facem binele și dincolo de Crăciun sau Paște…când nu ești mai bun, dăruind doar atunci, dacă asta ai crezut până acum…”, afirmă președinta ATOR Banatul de Munte, Anita Radics.

Cum ar fi, dacă ar fi sărbătoare în fiecare zi?

Citește și Daruri pentru peste 100 de suflete chinuite! „Acești oameni nu ar trebui să se bucure de atenție doar de Crăciun!”

Lorena POENARU

Această expresie „Și-așa-i rău și-așa nu-i bine“, se potrivește ca o mănușă pe situația reală a spitalelor din România, adus în pragul colapsului de pandemia de coronavirus. Șeful Departamentului pentru Situații de Urgentă, secretarul de stat Raed Arafat, a semnat, luni, un ordin conform căruia toate „Unitățile de Primiri a Urgențelor (UPU)/UPU-SMURD Compartimentele de Primiri a Urgențelor (CPU) au obligația de a prelua toți pacienții aduși de către ambulanțele aparținând serviciilor de ambulanță publice sau SMURD, indiferent de situația locurilor disponibile în secțiile spitalelor de care aparțin”. Ordinul mai prevede că “Unitățile sanitare nu au dreptul să restricționeze accesul ambulanțelor la structurile de primiri urgențe sau camera de gardă”.

Ceea ce spune Raed Arafat e logic și de bun simț; adică nu mai plimbi pacientul cu ambulanța de la un spital la altul, pe motiv că nu avem locuri, că sunt prea mulți pacienți, că…mai bine vă spălați cu el pe cap că nu e de noi și câte alte asemenea lucruri s-au mai întâmplat. Altfel spus, a venit ambulanța cu un caz, acesta va fi preluat și tratat. E normal, e firesc ca o persoană, indiferent de cetățenie, rasă, religie, apartenență politică, sex, posibilități materiale sau grad de cultură și civilizație, să fie primită la UPU și să i se acorde asistență medicală de urgență; repet, de urgență, fie că e asigurat sau nu. Pentru asistența de urgență nu este necesară asigurarea medicală, aceasta fiind gratuită în toate țările civilizate.

Dar, inevitabilul dar, care sucește problema cu 180 de grade, ce facem atunci când personalul medical este decimat de coronavirus, când numărul pacienților care au nevoie de îngrijiri de urgență este peste puterile medicilor și asistentelor? Cine stabilește câte persoane poate trata un medic pe o gardă? Cine decide care pacient va sta pe culoarele spitalului (în cel mai fericit caz) sau afară în frig și ploaie până va avea cineva timp și de el? Cine ne spune care este limita de suportabilitate a personalului medical la atâtea luni de muncă, de teamă, de nesomn, de chin și de lipsă a recunoașterii eforturilor depuse? Cine spune care dintre pacienții infectați are acces la un ventilator și cine nu are acces? Cine își asumă curajul de a decide cine trăiește și cine moare în condițiile în care medicii au jurat că vor încerca să salveze vieți? Cine?

Sunt întrebări fără răspuns, sunt situații la care personalul medical se gândește tot mai des. Un personal obosit, stresat, pe care guvernanții îl ignoră cu bună știință, care va trebui să ia o astfel de hotărâre. Și dacă decide într-un fel sau altul, cine va avea coșmaruri noaptea? Nu vreau să cred că pot fi pus în situația ca cineva să hotărască pentru mine, asemeni judecătorului suprem „tu trăiești, tu mori“. Altfel spus… „Și-așa-i rău și-așa nu-i bine“

Dan AGACHE