Generalii au, în general, una, două, trei sau patru…stele, (la ce vă gândeați), adică două perechi (de stele, desigur). Rândurile acestea sunt scrise ca urmare a decesului singurului general (în retragere desigur) al Reșiței și probabil al Caraș-Severin-ului; bănuiesc, nu sunt 100% sigur. Adrian Marinescu, căci despre domnia sa este vorba, fost director al UM012…nu știu cât, celebra (pe vremuri) fabrică de tunuri. L-am cunoscut, stimat și respectat pe omul Adrian Marinescu. L-am cunoscut mai bine la evenimentele din decembrie 1989 când, preț de două săptămâni, i-am fost un fel de gardă de corp (nu are rost să intru în amănunte, problema e alta).

Așa cum spuneam și probabil știți și voi, decesul artileristului Adrian Marinescu, ajuns general în retragere cu nu știu câte stele, a survenit ca urmare a infectării cu virusul ăsta păcătos care ne-a dat tuturor viața peste cap. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace. Înmormântarea a avut loc miercurea trecută la cimitirul 8 din Reșița, cu onoruri militare așa cum se cuvine unui militar al Armatei Române. Atâta doar că de aici încep nedumeririle pentru mine. Întâmplător am avut și eu un deces în familie, înmormântarea fiind în aceeași zi, dar la altă oră.

Probabil știți că acum, în pandemie, nu mai ai voie să faci pomeni, cu mese întinse la care să inviți pe cei ce au venit la ultima slujbă a decedatului. Pomeni nu, dar am observat că e voie cu petreceri, nunți, chiolhanuri și alte zaiafeturi și paranghelii; acolo e voie. Dar să reiau: vin miercurea trecută cu mașina plină cu plăsuțe cu de toate din ceea ce i-a plăcut răposatei, în ideea de a le sfinții preotul și a le da de pomană, așa cum este creștinește. Când să urc spre cimitir, surpriză….filtru de poliție. Măi să fie, o fi evadat vreunul din Micro 5 (așa cum mai este cunoscut cimitirul 8 din Reșița). Stau cuminte la rând, cu vreo 3-4 mașini în față, ajung în fața a doi milițieni din Episcopia lui Vela, pun masca să fiu în ton cu milițianul, deschid geamul mașinii și particip la un dialog pe cât de absurd, pe atât de…milițienesc, nu de alta dar nu îmi vine nici un alt cuvânt în minte:

„Nu aveți voie cu mașina în cimitir“, îmi retează elanul individul cu chipiu și jachetă de circulație. „Îmi pare rău, dar trebuie să ajung cu mașina la capelă“, îi răspund politicos. „Nu se poate, avem o înmormântare și vin mai mulți generali din țară și nu am voie să vă las să intrați cu mașina în cimitir“.  M-a blocat pur și simplu; îmi venea să-l întreb dacă generalii respectivi nu au mai văzut mașină și îi e teamă să nu se sperie de a mea. Sau poate trebuia asigurată protecția demnitarilor (asta în cazul în care câteva stele pe umăr îți atribuie această calitate de demnitar), dar în acest caz, trebuiau să existe niște SPP-iști. „Domnule, îi zic, mă așteaptă popa, am mortul în capelă, peste o oră am înmormântarea, ce treabă am eu cu generalii voștri“?

Vădit încurcat, se trage doi pași înapoi, își dă chipiul jos cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga se scarpină gânditor în creștetul capului, semn că i-am pus neuronul la grea încercare. „Ce să fac eu cu dumneavoastră“, gândește individul cu voce tare. „Dacă nu vreți să mă ajutați să car toate bagajele până sus în cimitir, vă propun să mă lăsați să trec“, îi răspund omului, singurul lucru normal și logic. Se mai scarpină odată, se uită întrebător la colegul lui care nu participase la discuția noastră și într-un final se hotărăște: „Bine, treceți, dar pe urmă să aduceți mașina jos“. Aaaaa….., deci mașina era problema, nu subsemnatul. Se dă la o parte și trec. Până sus în cimitir, alte două filtre de câte doi tovarăși în uniformă, din aceeași Episcopie a răspopitului Vela. Ăștia, băieți finuți, mă lasă să trec fără explicații.

De aici nu mai intru în amănunte, precizez doar că nu m-am intersectat deloc cu „coloana generalilor cu una două, trei sau 4…stele“, aceștia urmând un traseu diferit de al meu. Se nasc însă întrebările: Dacă generalul Marinescu a fost infectat și a decedat din cauza acestui virus, de ce au avut voie colegii de stele să participe la înmormântarea lui? Și nu una oarecare ci cu onoruri militare, cu salve de pușcă, cu drapel și toate cele, cum de fapt este normal pentru a omagia activitatea acestuia. De ce li s-a permis generalilor cu două perechi (de stele, desigur) să participe la funeralii? Dacă era un cetățean obișnuit, nu avea voie nici măcar familia. Ba mai mult, pentru a nu fi deranjați de intruși, paparazzi și jurnaliști, au luat măsurile necesare de a opri traficul auto în cimitir, apelând la forțele de ordine. Pe bune măi băieți? Așa ați făcut și la moartea interlopului Pian. I-ați asigurat paza, cu scuza că trebuia să vegheați la „siguranța cetățeanului“.

Toată tărășenia asta îmi amintește de faptul că legea în România este respectată…în mare parte. Adică una e legea pentru cetățeanul de rând, pentru plătitorul de taxe și impozite, ce-și duce cu greu traiul de pe o zi pe alta, și alta e pentru cei cu funcții, cu demnități ori cu carnet de partid și cu două perechi de… stele, pe epoleți nu în pantaloni.

Dan AGACHE

S-a stins din viață un adevărat cetățean de onoare al Banatului de Munte și al Reșiței, fostul director al IMR – Întreprinderea Mecanică Reșița, Generalul Adrian Marinescu!

Chiar dacă la finalul unui drum lung cuvintele sunt prea sărace pentru a evoca o viață de om, vom parcurge, în cele ce urmează, câteva dintre datele biografice ale Generalului de Brigadă Adrian Marinescu.

Născut la Iași – 25 august 1936, Adrian Marinescu a urmat cursurile primare în orașele Pașcani și Fălticeni. Absolvent al Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie – Sibiu, 3 ani, promoția 1957 – șef de promoție Absolvent al Academiei Tehnice Militare, Facultatea de Armament, 6 ani, șef de promoție, specializarea – inginer de armament și muniții Cursuri postacademice (master) – Managementul resurselor umane – 1978.  A primit de-a lungul timpului o seamă de distincții cu care nu mulți sunt cei care se pot mândri: ordinul „Meritul militar” – clasele III, II și I; emblema de onoare a Forțelor Terestre – 2016; cetățean de onoare al municipiului Reșița – 2015 Membru de Onoare al Societății Inginerilor Militari din Asociația Generală a Inginerilor (AGIR) – 2017. Distins cu diploma de onoare „Senior al culturii Banatului Montan” – 2016 A îndeplinit funcții tehnice în Ministerul Apărării – Comandamentul Artileriei (1965 – 1968)

Este promovat în funcții de comandă: inginer șef la Baza de Reparații Armament (ARSENAL) Sibiu, 3 ani; comandant al Bazei similare Târgoviște, 4 ani Din anul 1975 este numit Șef de proiect și locțiitor al Comandantului Artileriei Forțelor Armate pentru Tehnică Nouă (București, 1 an și jumătate) De la 1 ianuarie 1977, timp de aproape 20 de ani, este detașat în Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini, în funcția de director general al Întreprinderii Mecanice Reșița Trece în rezervă în 1996, cu gradul de colonel inginer.

A fost avansat înainte de termen în gradele de maior, locotenent-colonel și colonel. A fost colonel în serviciu activ, timp de 19 ani Ca specialist, titular a trei certificate de inventator și numeroase certificate de inovații, toate referitoare la utilaje și tehnologii pentru fabricații de armament În perioada cât a condus Întreprinderea Mecanică Reșița, s-au fabricat aproape 4.000 de tunuri de calibru peste 100 mm, în 13 modele. Toată artileria tractată, aflată în prezent în dotarea Armatei, este fabricată la Reșița. O însemnată cantitate a fost exportată.

După trecerea în rezervă, s-a implicat în activitatea administrativ-edilitară a municipiului Reșița. A fost consilier local în două administrații (1996-2000 și 2000-2004) Activitatea de excepție, contribuția majoră la atingerea obiectivului strategic de anvergură – înzestrarea armatei cu artilerie modernă, din producție internă – au fundamentat avansarea în grad – General de Brigadă, în luna mai 2000. Generalul Adrian Marinescu a fost căsătorit și lasă în urma lui trei copii – două fete, profesoare și un băiat – inginer mecanic, doctor în inginerie.

A susținut și a participat la numeroase acțiuni culturale, în publicistică (presă locală și militară), radio, televiziuni Este autorul unui volum de memorialistică – „Arme și destine – două decenii director la fabrica de tunuri”, cât și al unui volum monografic – „TUNURILE REȘIȚEI – o istorie fierbinte”, ambele editate prin efort personal, în tiraje semnificate (câte 800 de exemplare), integral dăruite cititorilor lui, dar și instituțiilor militare academice sau de comandă.

Din păcate, ultima carte scrisă de generalul Adrian Marinescu, „Cu mintea și inima“ nu a apucat să vadă lumina tiparului, pentru că virusul nemilos l-a luat definitiv dintre noi pe acest om prețios al nostru, al reșițenilor.

Dumnezeu să vă odihnească în pace, domnule general Adrian Marinescu și să vă conducă spiritul spre tărâmurile unde nu există nici durere, nici suspin, nici întristare, acea tristețe nemărginită pe care cei dragi o resimt acum la despărțirea de dumneavoastră!

Generalul Adrian Marinescu va fi condus pe ultimul drum Miercuri, 13 Ianuarie 2021, la cimitirul numărul 8 din cartierul Govândari, la ora 12:00

Sergiu TABAN

Invitat la emisiunea Reper24 live, Dr. Adrian Marinescu – Medic infecționist la Institutul Matei Balș din capitală, a vorbit și despre tratamentele diverse care se administrează pacienților infectați cu noul coronavirus, dar și despre imposibilitatea obținerii unui vaccin eficient mai repede de jumătatea anului viitor:

„Din păcate nu există un tratament standardizat, un medicament miraculos care să se administreze și care să garanteze vindecarea. Există diferite variante de tratament care și-au demonstrat valabilitatea, cu date pro și contra, pe care le folosim și noi și sunt folosite și în alte state europene. E greu de spus cât sunt de eficiente și cât de mult au ajutat, pentru că până la urmă, este vorba și de felul în care răspunde sistemul imunitar în raport cu coronavirusul. Depinde mult și de alte boli asociate, dar sigur aceste variante de tratament care și-au dovedit eficacitatea, le-am preluat și noi, mai ales pentru pacienții în stare critică, pentru care era necesar să încercăm orice din punct de vedere terapeutic“.

În ceea ce privește posibilitatea găsirii în cel mai scurt timp a unui vaccin pentru infecția cu Sars Cov 2, dr Adrian Marinescu a mai afirmat:

„Deși există mai multe studii în derulare, și asta de ceva vreme, nu există date care să dovedească faptul că în următoarele luni ar putea să existe o variantă de vaccin. Cel mai devreme, datele care sunt realiste, vorbesc de faptul că vom găsi un vaccin eficient undeva anul viitor, la un moment dat, și asta pentru că virusul prezintă o variabilitate genetică pe de-o parte, și în plus un vaccin trebuie să aibă un profil de siguranță; trebuie să fie sigur, să fie eficient și această eficiență să fie și durabilă. Trebuie să demonstreze că va putea să dea un efect care să rămână în timp. Ne gândim ce ar putea să însemne să ajungă pe piață un vaccin care să fie standardizat, să fie folosit la nivelul întregului glob și să ajungem să constatăm că are reacții adverse sau n7u e eficient“.

Faptul că acest virus a produs efecte mai puternice în unele țări și mai blânde în altele, precum România, poate fi pus pe seama respectării măsurilor de siguranță și de igienă și nu pe o mutație a virusului care u a fost dovedită științific până acum, a mai precizat dr Adrian Marinescu – medic infecționist la Institutul Matei Balș din capitală, în cadrul unei emisiuni Reper 24 live.

Dan AGACHE

Într-o atmosferă uşor festivistă (cum bine şade unei lansări de carte) şi partinică (cum şade ca râia pe broască), luni seara a fost lansată la Casa de cultură a sindicatelor cartea “Tunurile Reşiţei”, apărută prin generoasa strădanie a domnului general Adrian Marinescu şi a domnului colonel Ion Tănasie, absent de la manifestare. O sală plină ochi şi absentă trei sferturi s-a delectat cu elocinţa şi prolixitatea unor vorbitori care, cu o singură excepţie, au confundat tunul cu Sfânta Cruce şi pe cei doi autori cu cei doi eroi care la-au flancat pe Crucificat în momentul sublim al naşterii creştinismului!

 Cartea e binevenită în peisajul cultural reşiţean, cam “prăfuit”, în care aceeiaşi indivizi avizi de fenomen îşi dau întâlnire din când în când, cu strădania de a arăta că, vorba lui Turgheniev, “pentru cine gândeşte, nu există provincie”! Respectul şi preţuirea mea pentru principalul autor al volumului, generalul Marinescu, fiind incontestabile şi manifeste, nu-mi rămâne decât să nuanţez un aspect aparent neesenţial, dar elocvent nu atît pentru momentul cultural în sine, ci pentru cum acesta s-a întâlnit cu spiritul reşiţenilor şi cu setea lor de adevăr.

 O carte trebuie să spună adevărul, altfel nu merită efortul de a fi aşezată într-o bibliotecă, micul paradis la îndemâna oricui se străduie să dovedească necesitatea creierului şi binefacerea dotării cu principala creaţie divină! Atît autorul, cât şi vorbitorii păreau a susţine idea că Reşiţei îi trebuie un muzeu al tunurilor, după chipul şi asemănarea muzeului locomotivelor, atât de controversat, dar cu aură de simbol…şi de etalon! Şi, din vorbă în (prea multă) vorbă, s-a ajuns, graţie ultimului vorbitor, la faptul că începutul ar fi fost făcut, două tunuri existând deja, salvate de distinsul elocvent de la topire şi pozate la liceul “Mircea Eliade”! Numai că, naiba să le ia de tunuri, nu sunt fabricate la Reşiţa…!

 Istoria celor două tunuri, fals prezentată în cartea, altfel foarte valoroasă, care a fost lansată, trebuie cunoscută de reşiţeni, din simplul motiv că au fost cumpărate din banii lor, pentru oraşul lor! La pagina 268 din carte, după ce este prezentată fotografia celor două tunuri fabricate la Reşiţa şi expuse la Timişoara, în Piaţa Libertăţii, în faţa clădirii “criminale” a Centrului Militar, din care au fost împuşcaţi oameni nevinovaţi la Revoluţie şi din care s-a coordonat contrarevoluţia, autorii spun că “Primăria reşiţeană s-a pricopsit şi ea, cândva, ca multe localităţi rurale şi urbane, cu două tunuri sovietice calibru 57 mm Md. 1943, valorificate de armată la preţ de fier vechi, care ar fi trebuit să “străjuiască” impresionantul monument reşiţean din Piaţa Tricolorului. Un astfel de moment penibil, în urbea de baştină a artileriei române, a fost, până la urmă, evitat”.

 Parafrazând, mi-e drag generalul Marinescu, dar mai drag mi-e adevărul…! Să lămurim, aşadar, lucrurile! În 2007, când mă străduiam să pun la punct monumental cu pricina, placându-l cu marmura neagră, cu acordul regretatului artist Lucaci, domnul general a venit cu idea de a-l înnobila prin inscripţionarea versului din Odele lui Horaţiu, pe care îl puteţi citi şi acum pe opera de artă! Am îmbrăţişat idea rapid şi, cu acordul artistului, am şi pus-o în practică! Atunci s-a născut şi idea flancării monumentului cu patru tunuri, cum se cuvine, idée care, chiar dacă nu a fost explicit enunţată de domnul general, mi-a fost indusă de domnia-sa! Şi am început să căutăm tunuri, fără să am nici cea mai vagă bănuială că în oraşul tunurilor ne înhămam la o aventură greu de imaginat! Primul loc în care am căutat a fost IMR, “patria” generalului…numai că, aflat într-o situţie economică dezastruoasă, sub controlul strict al statului, uzina nu a putut să vândă primăriei nimic! M-am adresat apoi municipalităţii timişorene, încercând să cumpărăm cele două tunuri din faţa Centrului Militar de aici, dar am fost refuzat fără drept de apel! Am lărgit aria căutării la nivel naţional, dar nu am găsit niciunde tunuri făcute la Reşiţa! Nu mi-a trecut prin minte să le căutăm şi la…Kandahar, vorba lui Mario Balint, aşa că ne-am adresat Armatei, şi, cu acordul Şefului Marelui Stat Major, am cumpărat cele două tunuri “sovietice” de la Arsenalul Armatei, dar nu  “la preţ de fier vechi”, cum spune principalul autor al cărţii, ci cu respectabila sumă de 7000 de euro, echivalentă cu câteva zeci de tone de fier vechi…

 Mai departe, destinul celor două tunuri “sovietice” a devenit unul…partinic! Urmaşul meu a vrut să le topească, nu se ştie sub ce impuls al contorsionismului mental, fiind salvate, din câte am înţeles, de către colegul lui de partid şi expuse la liceul din Govândari…Care le va fi soarta, nu se mai ştie! Au o istorie frumoasă şi merita povestită, mai ales într-un oraş în care totul tinde să devină poveste…! Oricum, cred cu obstinaţie că destinul tunurilor nu este acela de fier vechi, ele merită să devină, dacă nu coroane regale, atunci măcar piese de muzeu…!

Prof univ. dr Liviu Spătaru