Noroc cu feisbucul ăsta că memoria îmi joacă feste, deh, CNP-ul e de vină. În urmă cu exact 4 ani, într-o zi de 4 august, lansam la sediul Bibliotecii Germane din Reșița, un loc deosebit, încărcat de cultură, cartea Coana Aglaia, semnată „cu mândrie patriotică“ cum scriam la vremea aceea, Dan Agache.
Spuneam atunci că era o satiră a zilelor noastre, a vieții noastre diurne ori nocturne, un fragment din micile probleme de zi cu zi ale familiilor din România, ce se pot extrapola. Promiteam atunci că voi reveni cu volumul 2 care este în lucru; cine lucrează la el nu știu, pentru că în afară de titlu, vreo 20 de pagini și ideea în sine nu am nimic. Poate îmi voi găsi timp și am să reușesc până la alegerile parlamentare să o scriu, să o trec prin corectură și să o public. Nu de alta dar în acest volum vreau să o fac pe Aglăița mea….„deputăreasă“
O meserie nobilă, drept dovadă că toți cei care au trecut pe-acolo (fie și în vizită), au deja aere de nobili latifundiari. Mă rog, eu în afară de funduri late, cefe groase și o…„lene de mă doare“ nu prea am văzut nimic altceva. Dar asta e o altă poveste.
În amintirea lansării acelui volum de acum exact 4 ani și 4 ore, vă propun un scurt fragment din Coana Aglaia. Sincer m-ar interesa niște păreri ale voastre, subiective sau obiective:
Siropul de mure
În pofida crizei de toate tipurile, ne-am păstrat bunul obicei de a ieși măcar odată pe lună, la terasă. Prilej pentru coana Aglaia de a-și etala kilogramele din dotare și rochiile proaspete. Am spus proaspete, pentru că noi nu mai sunt de mult. Sunt doar scoase de la naftalină, special pentru astfel de evenimente.
-Diseară ieșim cu Vasileștii, mă informează sec partenera de viață. Să nu dea mama lui proces verbal să te pilești, că ai pus-o cu mine! Clar?
-Clar mămică, știi și dumneata….că eu…nu…
-Lasă, lasă, mă repede Coana Aglaia. Știu și tocmai de aceea te-am avertizat.
E limpede ca lumina zilei, că iar o să avem o seară tristă. Pardon, o să am pentru că dumneaei se înțelege bine cu Vasileasca. Au multe, foarte multe în comun. Cunoștințe comune, care sunt de fiecare dată subiectul dezbaterii dintre cele două. Bârfă curată. În schimb eu cu Vasilescu nu vorbesc deloc. Adică aș mai vorbi eu câte ceva, dar nu pot. Ăsta tace cât e ziulica de lungă în fața nevestei, nu zice nici pâs, iar când scapă…nu îl mai oprești. Degeaba încerc și eu să scot o vorbă, două…Nț, nimic, pas, deloc. Așa că mă resemnez la ideea unei alte seri triste…în familie.
Coana mare în schimb, s-a ambalat rău de tot, a răscolit toate dulapurile, doar, doar o găsi o rochie “proaspătă” cum spuneam. După patru ore de căutări și alte două de probe, în care am avut un spectacol de striptis terifiant, a găsit ceea ce i se potrivea. Desigur nu asta a căutat, dar când ai 140 de kile și rochiile din prima tinerețe…nu prea mai faci mofturi.
Cu Vasileștii ne-am dat întâlnire la terasă. Cucoanele s-au pupat de zor, s-au gratulat reciproc, de parcă nu se văzuseră de un an. Chestia asta chiar n-am înțeles-o, pentru că suntem vecini de bloc, madamele se vizitează reciproc de cel puțin trei, patru ori pe zi, iar “terasa” e de fapt o grădină amenajată la colțul blocului nostru. Așa că…
Așa că tac și mă resemneaz, nu de alta, dar trebuie să-i fac și poftele dumneaei. Când ajungem la terasă, Coana Aglaia mă mai avertizează odată:
-Tu, sirop de mure, zice dumneaei cu subînțeles.
Tac și mă execut, făcându-i complice cu ochiul ospătarului, deh, cunoștință veche și-i arăt un deget. Nu vă gândiți la prosti, era degetul mare de la mâna stângă, ascunsă sub masă. Ospătarul se conformează, iar halba mea plină ochi cu sirop de mure, mai conținea discret și o sută de vodka. Rad tot, adică așa zisul sirop îmbunătățit și mai cer un rând. Două degete discrete, ospătarul se conformează, coana Aglaia zâmbește cald de cumințenia mea, Vasilescu pare mai interesant, iar eu încep să mă simt din ce în ce mai bine.
-Încă un rând zic, îndreptând complice trei degete către ospătar. Oooo ce frumoasă e viața acum. Desfac nodul la cravată, mă simt de parcă aș pluti sub privirile blajine și pline de subînțeles ale cucoanei, colegă de apartament cu subsemnatul, semn că mă va face fericit la noapte, drept recunoștință că nu i-am stricat seara.
Timpul se scurge, orele trec și vine momentul adevărului: plata și plecarea spre casă. Dacă la primul punct se rezolvă repede și bine, la al doilea apar ceva problem. Nu grave, pentru că nu am reușit să mă ridic de la masă. Intrigată, Coana Aglaia se apropie de mine, mă privește cu atenție mărită, mă adulmecă precum un prepelicar prada și răcnește cât o țin plămânii în timp ce jumătate dintre meseni se uită speriați către noi:
-Costică fire-ai al dracului de bețiv, tu și din sirop ai început să te îmbeți!
Tac mâlc, nu de rușine, dar pur și simplu nu eram în stare să mai articulez niciun cuvânt și zâmbesc vinovat. Ce a urmat nu e greu de imaginat. De atunci serile romantic petrecute cu vasileștii la terasă, au devenit istorie, iar eu material didactic pentru sucitor. Dar cine să bage în seamă toate aceste amănunte nesemnificative până la urmă. Important e că de atunci, în casa noastră, Coana Aglaia nu a mai pomenit niciodată cuvântul sirop, semn că e convinsă că licoarea cu pricina, nu mai e ce era odinioară: o răcoritoare de care se puteau bucura și copii.
Dan AGACHE
